General şi prim-ministru al României, personalitate polivalentă, dar şi controversată, acest om, această figură enigmatică a începutului de secol a reuşit să marcheze istoria prin marile victorii de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, acestea fiind marile sale atuuri cu care reuşeşte să intre în competiţie cu iluştrii conducători de oşti ai tuturor timpurilor.
Având gradul de soldat al Regimentului de Cavalerie Ismail în anul 1876, Alexandru Averescu a participat la Războiul de Independenţă 1877 – 1878, fapt ce l-a ajutat în cariera sa strălucită ulterioară, anul 1881 marcând ridicarea sa în gradul de sublocotenent, an de începere a ascensiunii militare şi politice a ilustrului nostru înaintaş. General în 1907, şef al Marelui Stat Major în 1911, comandant al Corpului II de armată în 1916 – 1918, care a câştigat bătălia de la Mărăşti (iulie 1917) cariera sa a primit cununa de lauri în anul 1930 când Alexandru Averescu a devenit mareşal. Ca om politic, acesta s-a remarcat în postura de lider al Ligii Poporului, înfiinţat în anul 1918, care din 1920 s-a transformat în Partidul Poporului, acesta ocupând în trei ocazii funcţia de prim-ministru al României.
Generalul Alexandru Averescu a participat la mai multe războaie şi campanii militare, dar a avut parte de două războaie mari care l-au marcat şi care au reuşit să-i fixeze efigia în locul de onoare al istoriei naţionale. La intrarea României în prima conflagraţie mondială, a obţinut o serie de succese în Carpaţii Meridionali, printre care eliberare Braşovului, în data de 16 august 1916. Pentru a salva situaţia ce se crease la Turtucaia, la 24 august 1916, a propus modificarea planului de operaţii prin 1. renunţarea la ofensive pe două fronturi; 2. trecerea la apărare de-a lungul Carpaţilor; 3. concentrarea efortului împotriva armatelor bulgare şi germane pentru a elibera sudul Dobrogei şi a elimina pericolul căderii Bucureştilor. În acest scop, Averescu a elaborat proiectul „manevrei de la Flămânda”, 18 – 22 septembrie 1916, conform căruia un grup de divizii din Muntenia trebuiau să forţeze Dunărea şi să înainteze în Estul Bulgariei, prinzând în cleşte, împreună cu armata româno-rusă de la sud de linia Cernavodă-Constanţa, grosul forţelor inamice aflate sub comanda feldmareşalului von Mackensen. Ulterior, însărcinat cu apărarea văii Oituzului, acesta a şi-a reorganizat unităţile în decursul iernii şi primăverii anului 1917, iar apoi, împreună cu generalul G. Mărdrăscu a pregătit şi condus bătălia ofensivă de la Mărăşti soldată cu o preţioasă victorie românească. Aliniamentul inamic a fost străpuns pe o adâncime de 20-25 km pe valea Putnei, ameninţând ruperea sectorului de front de la joncţiunea armatelor 1 austro-ungare şi 9 germană. Prin operaţiunea organizată la Oituz în perioada 26 iulie – 9 august 1917, Averescu a întrebuinţat încercarea Quadruplei de a străpunge dispozitivul de apărare din sud-vestul Moldovei.
Pe câmpul de luptă, a demonstrat incisivitate şi stăpânire de sine, putere de convingere, ştiinţa de a pregăti şi conduce operaţiunile atât ofensive, cât şi cele defensive. El a apreciat întotdeauna că victoria în luptă este rezultatul exploatării avantajului în forţe şi mijloace, la timpul şi la locul potrivit şi al înfrângerii „rezistenţelor” întâmpinate în câmpul tactic: materiale, morale, nesiguranţa, întâmplarea sau trădarea. Pe de altă parte, a crezut în superioritatea ofensivei afirmând că aceasta „poate fi sigură de reuşită, orice ar fi beneficiile ce ar oferi terenul defensivei”. A susţinut, de asemenea, necesitatea creării unor unităţi, care să cuprindă într-o proporţie judicioasă mijloace de luptă din cele trei arme de bază: infanteria, cavaleria, artileria: „Ca să întrunim toate calităţile tactice, ca să putem lupta în orice circumstanţă, nevoie este să întrunim la un loc în corpuri organice, elemente din câte-şi trei armele, să obţinem astfel nişte unităţi tactice complete”. Adversar al operaţiunilor pripite, obişnui să afirme că: numai generalii care fac jertfe folositoare pătrund în sufletul maselor, poezie şi în legendă”.
Structura şi educaţia sa erau junimiste, acesta colaborând, încă din tinereţe, sub pseudonim, la editarea Convorbirilor literare cu nuvele, schiţe, articole de politică externă şi documentaţie internaţională de psihologie. Alexandru Averescu ne-a obligat să vedem dincolo de omul de arme prin articolele pe care le-a scris în ziarele vremii, prin cele două cărţi – Note zilnice, jurnalul său intim, din războiul 1916 – 1918, unde se dovedeşte a mânui condeiul ca un adevărat maestru şi Trois mois en Russie, scrisă ca ataşat militar la Sankt Petersburg unde prezintă un tablou complex politico-social al lumii îngheţate în care fusese izolat.
Având gradul de soldat al Regimentului de Cavalerie Ismail în anul 1876, Alexandru Averescu a participat la Războiul de Independenţă 1877 – 1878, fapt ce l-a ajutat în cariera sa strălucită ulterioară, anul 1881 marcând ridicarea sa în gradul de sublocotenent, an de începere a ascensiunii militare şi politice a ilustrului nostru înaintaş. General în 1907, şef al Marelui Stat Major în 1911, comandant al Corpului II de armată în 1916 – 1918, care a câştigat bătălia de la Mărăşti (iulie 1917) cariera sa a primit cununa de lauri în anul 1930 când Alexandru Averescu a devenit mareşal. Ca om politic, acesta s-a remarcat în postura de lider al Ligii Poporului, înfiinţat în anul 1918, care din 1920 s-a transformat în Partidul Poporului, acesta ocupând în trei ocazii funcţia de prim-ministru al României.
Generalul Alexandru Averescu a participat la mai multe războaie şi campanii militare, dar a avut parte de două războaie mari care l-au marcat şi care au reuşit să-i fixeze efigia în locul de onoare al istoriei naţionale. La intrarea României în prima conflagraţie mondială, a obţinut o serie de succese în Carpaţii Meridionali, printre care eliberare Braşovului, în data de 16 august 1916. Pentru a salva situaţia ce se crease la Turtucaia, la 24 august 1916, a propus modificarea planului de operaţii prin 1. renunţarea la ofensive pe două fronturi; 2. trecerea la apărare de-a lungul Carpaţilor; 3. concentrarea efortului împotriva armatelor bulgare şi germane pentru a elibera sudul Dobrogei şi a elimina pericolul căderii Bucureştilor. În acest scop, Averescu a elaborat proiectul „manevrei de la Flămânda”, 18 – 22 septembrie 1916, conform căruia un grup de divizii din Muntenia trebuiau să forţeze Dunărea şi să înainteze în Estul Bulgariei, prinzând în cleşte, împreună cu armata româno-rusă de la sud de linia Cernavodă-Constanţa, grosul forţelor inamice aflate sub comanda feldmareşalului von Mackensen. Ulterior, însărcinat cu apărarea văii Oituzului, acesta a şi-a reorganizat unităţile în decursul iernii şi primăverii anului 1917, iar apoi, împreună cu generalul G. Mărdrăscu a pregătit şi condus bătălia ofensivă de la Mărăşti soldată cu o preţioasă victorie românească. Aliniamentul inamic a fost străpuns pe o adâncime de 20-25 km pe valea Putnei, ameninţând ruperea sectorului de front de la joncţiunea armatelor 1 austro-ungare şi 9 germană. Prin operaţiunea organizată la Oituz în perioada 26 iulie – 9 august 1917, Averescu a întrebuinţat încercarea Quadruplei de a străpunge dispozitivul de apărare din sud-vestul Moldovei.
Pe câmpul de luptă, a demonstrat incisivitate şi stăpânire de sine, putere de convingere, ştiinţa de a pregăti şi conduce operaţiunile atât ofensive, cât şi cele defensive. El a apreciat întotdeauna că victoria în luptă este rezultatul exploatării avantajului în forţe şi mijloace, la timpul şi la locul potrivit şi al înfrângerii „rezistenţelor” întâmpinate în câmpul tactic: materiale, morale, nesiguranţa, întâmplarea sau trădarea. Pe de altă parte, a crezut în superioritatea ofensivei afirmând că aceasta „poate fi sigură de reuşită, orice ar fi beneficiile ce ar oferi terenul defensivei”. A susţinut, de asemenea, necesitatea creării unor unităţi, care să cuprindă într-o proporţie judicioasă mijloace de luptă din cele trei arme de bază: infanteria, cavaleria, artileria: „Ca să întrunim toate calităţile tactice, ca să putem lupta în orice circumstanţă, nevoie este să întrunim la un loc în corpuri organice, elemente din câte-şi trei armele, să obţinem astfel nişte unităţi tactice complete”. Adversar al operaţiunilor pripite, obişnui să afirme că: numai generalii care fac jertfe folositoare pătrund în sufletul maselor, poezie şi în legendă”.
Structura şi educaţia sa erau junimiste, acesta colaborând, încă din tinereţe, sub pseudonim, la editarea Convorbirilor literare cu nuvele, schiţe, articole de politică externă şi documentaţie internaţională de psihologie. Alexandru Averescu ne-a obligat să vedem dincolo de omul de arme prin articolele pe care le-a scris în ziarele vremii, prin cele două cărţi – Note zilnice, jurnalul său intim, din războiul 1916 – 1918, unde se dovedeşte a mânui condeiul ca un adevărat maestru şi Trois mois en Russie, scrisă ca ataşat militar la Sankt Petersburg unde prezintă un tablou complex politico-social al lumii îngheţate în care fusese izolat.
text de Eduard Stoian
0 comments:
Trimiteţi un comentariu